Excursus: Limba Japoneza – 1

Disclaimer: Nu cunosc limba japoneza moderna. Cunostintele mele sunt legate de limba japoneza medievala,  folosita in vestul Japoniei (dialectele unpaku si chugocu) pe care le-am folosit in cateva traduceri ale fragmentelor japoneze din cele “24 istorii” (Twenty-Four Histories) – Cartea lui Song (Sòng Shū – 488 d.Hr., compilata de Chen Shou) si Cartea lui Liang (Liáng Shū – 636 d.Hr., compilata de Shen Yue) ale dinastiilor  de sudice.

Limba japoneza este o limba logofonetica, bazata pe un scris  care combina o traditie veche de un mileniu si jumatate cu inovatii pe parcurs pana in zilele noastre. La baza acestui scris se pot evidentia un set de logograme chinezesti si combinatia a doua sisteme de inscriptionare silabica (silabare) de aceasi origine.

Logograma (Logografa) este inscriptia care reprezinta un cuvant sau un morfem  (unitatea cea mai mică din structura unui cuvânt care poartă o informaţie).  Logograma nu este in nici un caz o fonograma (phonogram), care reprezinta o fonema  (phonem). Daca logograma apare in Sumer aproximativ in anul 3200 i.Hr., fonema va apare in aceasi limba cu aproximativ 4 secole mai tarziu, adica pe la 2800 i.Hr. Anecdotic putem formula ideea ca la inceput oamenii au invatat sa scrie si numai dupa un timp au invatat sa si citeasca. De obicei, logograma este o “ideograma”, adica transmite o idee printr-un semn grafic asociativ. Vezi mai multe, aici.

Un silabar (sistem de inscriptionare silabica) este un set de simboluri scrise, folosit pentru notarea limbilor vorbite, similar unui alfabet, dar în care fiecare simbol reprezintă o silabă. Cuvintele din limba japoneză se pot descompune în grupuri de sunete numite “more” (singular moră, concept similar cu acela de silabă) al căror număr este sub 100. Silabele scrise astfel au de obicei o structură simplă, ele formîndu-se în general dintr-o consoană (care poate uneori lipsi) și o vocală. Un silabar propriu-zis nu marchează în vreun mod special similaritatea dintre silabele care conțin aceeași consoană (de exemplu ka, ki, ko) sau aceeași vocală (de exemplu ma, ra, ta), așa cum literele alfabetului latin nu prezintă diferențe grafice particulare între consoane și vocale. Limba japoneză folosește două silabare, dezvoltate aproximativ în secolul VII: hiragana și katakana.

Silabarul hiragana are la origine scrierea man’yōgana, care folosea caracterele chinezești nu pentru valoarea lor semantică, ci pentru cea fonetică. Nu se poate spune precis cînd a început practicarea acestui mod de scriere, dar foarte probabil acesta a apărut înainte de secolul al VI-lea. Inițial pentru același sunet existau mai multe forme grafice, alegerea lor fiind liberă și făcîndu-se adesea în funcție de context și de înțelesul caracterelor chinezești respective.

Forma caracterelor hiragana derivă din anumite caractere man’yōgana, scrise în stilul cursiv (sōsho, textual „scris ca iarba”), practicat mai ales de femei, în care diferitele elemente ale caracterelor chinezești sînt combinate, înlănțuite și contopite prin mișcarea fluidă a pensulei pe hîrtie. Tabelul de mai jos arată cum a avut loc tranziția de la caracterele chinezești, redate aici în stilul kaisho (normal, standard), prin intermediul caracterelor man’yōgana (în roșu, în stilul cursiv sōsho), pînă la forma de azi a caracterelor hiragana. Ordinea coloanelor de silabe este cea tradițională, de la dreapta la stînga.

Fiecare caracter hiragana reprezintă o grup de unul sau două foneme (sunete), în general o consoană urmată de o vocală, ca de exemplu sa, to, mi, etc. Aceste grupuri de sunete se numesc more (singular o moră), concept fonetic similar dar nu identic cu acela de silabă. Uneori consoana lipsește, caz în care vocala rămîne singură să formeze mora. Alteori rolul de consoană este jucat de o semivocală, din care limba japoneză are două: y și w. Un caz special este mora formată din consoana nazală n fără nici o vocală.

Silabarul katakana este compus din caracterele katakana care se folosesc pentru scrierea cuvintelor de origine străină sau neologisme (televizor, calculator,s.m), intrate deja în limba curentă sau nu, pentru notarea onomatopeelor, sau stilistic în loc de kanji sau hiragana pentru atragerea atenției cititorului, similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română.

Lingviștii care studiaza istoria limbii japoneze sînt de acord în privința faptului că exista două limbi nipone, prima kanji, care are probabil o sursa coreeana si a doua este limba ryukyuană, vorbită  în Okinawa, care are probabil o sursa polineza. Deocamdata în legatură cu originea acestora încă nu exista o teorie comună si larg acceptata. Circulă și opinia, mai ales printre nespecialiști, că limba japoneză ar fi o limbă izolată. Despre sursele limbii si teoriile existente in postarea viitoare.